Nesomn de sâmbătă

Sâmbătă. Nu aud zgomotul obișnuit al străzii. Au trecut doar unsprezece minute după ora șase. De câteva săptămâni încoace am senzația că-mi pufăie balene sub balcon, dar nu sunt decât stoluri de păsări ciudate pe care nu le-am auzit pe aici niciodată. Lipsa oamenilor și a mașinilor determină animalele să se apropie de asfalt. Nu reușisem să fac patul aseară. Adormisem într-o rână, cu telecomanda în mână. M-a trezit motanul. Îmi împingea nasul și ochii cu labele. Probabil că mă lăsasem prea tare pe el. Visam hectare de sandvișuri cu pâine proaspătă, șuncă presată, brânză sărată și ceapă verde. În Spania a fost Viernes Santo. Au așezat sfinți în miniatură pe mașini teleghidate și i-au plimbat pe străzi. Procesiunile au avut loc de la geam. Care cu toba, care cu trompeta… Soția doarme în altă cameră. Suntem amândoi contaminați, încercăm să ne protejăm. Cum naiba s-o mai facem? „Avantajul știi care e?”, îmi spune. „Am tot patul pentru mine, iar singurul care-mi sforăie la ureche e motanul.” Curios, ăsta sforăie peste tot. Se plimbă noaptea prin casă și doarme în două locuri acum. E singurul pe care pandemia îl avantajează.