Ghișeul nesimțirii eterne

Nu este ficțiune literară. Nici măcar o poveste naivă pentru adormirea lui Moș Crăciun. E realitate pur românească:

Băbuța Ioana a murit în 2014. Era bunica soției mele pe linie paternă. De atunci, în luna decembrie a fiecărui an se întîmplă „minunăția”. Cumnatul meu trebuie să meargă la un ghișeu care aparține de Primăria Galați (zona „La Nespălata”) pentru a plăti taxa de habitat. Cred că așa se numește, nu aș vrea să greșesc.

În fiecare an, acceași stupizenie. I se spune că la adresă figurează 6 persoane. Degeaba are la el certificatul de deces, în fiecare an trebuie să dea o declarație în care să spună că a murit. În 2014. Avînd certficatul de deces cu el, da?

Ieri a fost din nou. Tot 6 persoane erau la adresă. Din nou a avut aceeași conversație cu funcționarul stupid de la ghișeu:

– Trebuie să dați o declarație.

– De ce, că a murit?

– Da.

– Dar nu e bun certificatul de deces?

– Ba da, dar trebuie o declarație. Și mai e nevoie acum de declarația a doi vecini.

– Pentru?

– Pentru că e nevoie de martori.

– Dar certificatul de deces nu e bun?

– Ba da, dar e nevoie de martori.

Nu știu cît de multă imbecilitate e la mijloc. Nici cîtă impertinență e acolo. Nu știu nici măcar dacă vreo lege sau vreo hotărîre a cuiva justifică mizeria asta la care e supus un contribuabil, dar e înjositor faptul că ești nevoit să faci anual o declarație pentru că un funcționar public nu e în stare să modifice niște informații într-o bază de date. Nu știu cîtă insolență mai încape în unii oameni și nu îmi pot imagina unde e sfîrșitul acestui gen de comportament.

Astăzi a fost din nou la ghișeu. A găsit o doamnă care i-a zis că nu mai este nevoie nici de declarație, nici de cei doi vecini care să probeze moartea băbuței Ioana. Și că la anul nu se va mai lovi de problema asta.

Aștept să vină decembrie 2024. După 10 ani poate va fi lăsată băbuța Ioana să-și doarmă-n liniște somnul.

Cu altă ocazie am să vă povestesc vizitele ei la comisia medicală. Avea un ochi de sticlă. Și tot în fiecare an trebuia să meargă în fața unor demenți care o puneau să-și acopere ochiul sănătos și să citească litere cu celălalt. De sticlă. Pentru o pensie mizerabilă de handicap.

Domnule Ionuț Pucheanu, deschideți din cînd în cînd ușa capitonată de la primărie. Poate ajung și astfel de informații la dumneavoastră!

Text preluat de Republica.

Din Gaza spre Nirvana

Intru în barul chinezoaicei. E noapte, tîrziu, am senzația că va strînge paharele dintr-un moment într-altul. Cer o bere. Mi-e poftă de cartofi prăjiți cu sos de usturoi și aș vrea și niște măsline sărate într-o farfurioară. Friteuza e încă în priză, nicio problemă, îmi face cartofii imediat. Sorb din gulerul berii. E rece. Noaptea e caldă, octombrie e fierbinte.

Din boxe bubuie o piesă în chineză. Linia melodică mi-e cunoscută: Dieter Bohlen. Anii ’80 – Modern Talking. Realizez că sînt nepermis de bătrîn și o întreb pe Deri dacă a auzit de formația asta germană. Habar nu are despre cine vorbesc. Îmi zîmbește și bagă cîrpa într-un pahar pe care abia îl scosese din mașina de spălat vase. Lîngă mine, la altă masă, stau doi marocani. Se uită la meciul din televizor și mănîncă în liniște pachețele de primăvară. Beau apă minerală cu lămîie pentru că Allah nu le permite să se apropie de alcool, cel puțin nu o fac în public. Așa, de ochii lumii, sînt consumatori fără păcate. La păcănele e un ins pe care îl știu din vedere. Monedele cad grămadă, a cîștigat un premiu destul de frumos. Comandă o farfurie cu cîrnați și ouă prăjite. Plus un pahar de vin alb cu gheață.

Dieter cu ochii oblici urlă în continuare în boxe. Scoțienii dau gol, dar li se anulează în urma verificării. Îmi iau cartofii, sosul de usturoi și berea rece. Ies la terasă. Vrem 4 Jack Daniel’s cu Coca Cola, aud din stînga mea. Două perechi s-au așezat la masă, au chef de petrecere pînă tîrziu. Pe pulpa uneia dintre cele două femei se află Maestrul Yoda din Războiul Stelelor. Tatuajul e proaspăt, strălucește în întuneric. Cartofii mei frig. Excelent, am timp să-mi trag sufletul și să-l admir pe Yoda cum se întinde pe pulpă. Deri are un alt televizor care merge. E mai mic și e agățat în perete într-un colț al barului, aproape invizibil.

Pe ecranul mic curg știri din Fîșia Gaza. Armata israeliană nu a intrat încă pe teritoriu palestinian, nu a sosit ordinul atacului terestru. Urmăresc retrospectiva cu coada ochiului. Văd morții din kibuțuri, fotografii cu ostaticii identificați, familiile ies pe canalele de televiziune implorînd eliberarea prizonierilor. Teroriștii Hamas apar călare pe motociclete și ucid cu sînge rece tot ce întîlnesc în cale, se derulează imagini cu copii, cu femei pline de sînge și bărbați inerți, în poziții greu de imaginat. Moartea e omniprezentă. Clădirile din Gaza cad sub bombardamentul israelian, copiii din Gaza mor fără vină, Gaza va dispărea de pe hartă, Gaza e o pușcărie în aer liber. Hamas refuză plecarea civililor spre Egipt. Oficialii de la Tel Aviv spun că nu se va redeschide niciun robinet de apă pînă cînd ostaticii nu vor fi eliberați.

Tensiune, amenințări, bombe, elicoptere, drone, explozii, clădiri care cad precum cărțile de joc, spitalele sînt pline de morți. În morgile din Gaza nu mai încape nimeni. Nu există apă, curent, alimente, medicamente. Gaza e închisă ermetic. Ambulanțele sînt bombardate, spitalele și școlile sînt strivite, rachetele nu aleg. Omoară la întîmplare, cu exuberanță. Cartofii mei s-au răcit între timp. Sosul nu prea are usturoi, iar berea a rămas fără guler și s-a încălzit puțin. Blinken coboară din avion, îl ia în brațe pe Bibi Netanyahu și îi promite sprijin necondiționat. Israelienii bombardează aeroporturile din Damasc și Alepo. Asasinii din Hamas se ascund prin galeriile săpate în pămînt. E multă vorbăraie goală, multe discursuri tîmpite, goale de conținut.

Se invocă motive biblice, drepturi de proprietate, de întîietate, trăim în istorie, uităm că sîntem în prezent, că avem copii de crescut și că e nevoie de pace și de liniște. Specia asta dementă își rezolvă problemele doar cu cuțitul, cu mitraliera și cu bomba. Nu știe altceva. Vrea sînge, vrea răzbunare, se află mereu în interiorul unui război „sfînt”, se ucide pentru că doar unii au dreptate și ceilalți trebuie să fie rași de pe fața pămîntului. În boxele chinezoaicei se aude acum o tînguire budistă. Cred că a schimbat playlistul. O văd melancolică, se sprijină în cot de tejghea și butonează telefonul mobil. Marocanii și-au terminat pachețelele, păcănelele s-au închis.

Nu știu ce face Maestrul Yoda, dar îl văd pe Netanyahu cum rînjește cu un receptor la ureche. Lumea din jur e din ce în ce mai sinistră, mai goală, mai impertinentă, dar și mai nepăsătoare în același timp. Sute de clădiri vor fi făcute așchii, mii de nevinovați au intrat în pămînt și alte mii de persoane vor muri în următoarea perioadă. Poate că ne pasă, poate că nu. Dar ce putem face? Ce pot face eu, cu cartofii mei prăjiți în farfurie? Cine ține cont de tînguirile și de reflecțiile mele lipsite de orice relevanță? Sînt convins că nimeni, niciodată, pentru că plătirea polițelor e mult mai importantă decît viața în sine. Trebuie să ucidem. Să-i ucidem pe cei care nu sînt ca noi, să le luăm teritoriile, casele, viețile, să le violăm femeile și să le spintecăm copiii, trebuie să ne simțim eroi, să fim salvatorii propriei nații, să ni se facă statuie de bronz în piața publică și să avem un bulevard cu numele nostru pe plăcuțe.

Trebuie să fim animale fără creier, e o nevoie stringentă ca specia umană să devină în cel mai scurt timp decerebrată, irațională, să se sălbăticească repede. Nu ne place liniștea. Nu avem nevoie de pace, de căldură în calorifere, de curent în prize și de apă în robinete. Vrem doar sîngele aproapelui pe manșetă și pămînt proaspăt pe mormîntul său. Îmi este din ce în ce mai scîrbă de specia din care fac parte, îmi este din ce în ce mai silă de ghinionul pe care l-am avut născîndu-mă în vremurile astea. Poate că se aude altceva din boxa chinezoaicei, ceva optimist, un sunet care să mă apropie de o oarecare Nirvană, ceva, nu știu exact ce anume… 

Text preluat de Republica și Occidentul Românesc

Cu palmele îndreptate spre nori

Cred că cel mai ușor lucru din lume este să stai pe balcon, noaptea tîrziu, să simți cum trece vremea pe lîngă tine și să încerci să realizezi unde te afli, de ce te afli aici și acum, unde vei merge mai departe, în ce condiții… Spania arde, incendiile din Tenerife sînt, acum, cînd scriu aceste rînduri, devastatoare. Există demenți care se bucură cînd aprind bricheta și dau foc pădurilor, caselor și vieților oamenilor din jur. Pentru ei nu este suficientă închisoarea. Trebuie inventat un nou Purgatoriu, alți diavoli, alte cazane cu smoală. Iar sufletele acestor ipochimeni să nu se poată odihni niciodată. O altă vară fierbinte este pe cale să se sfîrșească. Peninsula este sub secetă. Arșița e cumplită. Căldurile sînt insuportabile la sfîrșitul lunii august. 

Dar și în aceste condiții mai există timp pentru reflecție, pentru a-ți trage sufletul și pentru a-ți lăsa mintea să zboare. Așteptăm ploile care par să nu mai ajungă pe aici, norii par să ne ocolească și să lase loc nisipului și arșiței. Visăm adăposturi, răcoare și briză. Deschidem ochii: nimic din toate astea nu se întîmplă. E doar o iluzie. Pietre încinse. Pereți care ard. Și oameni care merg pe strazi lipindu-se de ziduri. 

Aprind o pipă. Caut știri din zonă și din România. Microbul nu se lasă ucis, vreau încă să mai fiu la curent cu realitatea românească. De ce? La ce-mi folosește? Cu ce mă ajută după atîția ani în străinătate? Poate doar pentru a-mi adînci starea nervoasă, gastrita și sindromul depresiv pe care îl simt din ce în ce mai aproape. Ar fi mult mai bine să mă pot detașa complet. Să uit. Să ignor. Să nu mă intereseze nimic. 

Dar există un îngeraș negru în cerul gurii care îmi șoptește zilnic de pe umăr: „Știi ce s-a mai întîmplat? Ești la curent?” Și nu pot să nu deschid paginile. Nu pot să țin televizorul închis. Nu pot să-mi așez cîrpa pe ochi și să orbesc instantaneu. Femeile care mor pe stradă, în fața spitalelor, nu pot fi trecute cu vederea. Minciuna, corupția, mizeria morală, incompetența, legăturile mafiote care cimentează absolut totul în societatea românească – toate aceste aspecte nu pot fi ignorate. Tăcerea solemnă a unui președinte absent din viața publică este jenantă, este sub orice critică. Un primar mediocru care a fost adus la Cotroceni de băieții de la Grivco a pierdut șansa de a intra în istorie pe ușa potrivită. România Educată a lui Iohannis e o glumă proastă. Examenele au ajuns niște șușanele sinistre. Politrucii din Cultură și Educație au făcut praf speranțele unui popor de a găsi o luminiță la capătul vreunui tunel, indiferent care ar fi acela. 

Revin în politică plagiatorii. Priviți-l pe Ponta: e mîndru. Va face, va drege, va pune România pe roate. Alături de extremiștii de drepta și de Ciolacu. Și de Ciucă. Și de peneliștii care fug în turmă la PSD. Moscova lucrează cu spor pe teritoriul României și face tot posibilul să o îndepărteze de Europa. Are destule cozi de topor care duc mai departe discursul lui Putin. Există foarte mulți ticăloși care visează un nou imperiu întins de la Lisabona la Marea Bering. În România au teritoriu fertil. Există mase întregi de oameni dispuși să asculte și să adere. Există și astăzi din păcate, după 33 de ani de la crimele din Piața Universității, segmente de populație care au nevoie de tătuc. De un tătuc care să le dea totul. Să-i conducă pe oamenii către „progres și civilizație”. Dar nu care cumva să facă ceva prin forțele proprii. Nu! Tătucul să le dea și să-i călăuzească! Pentru că ei, oamenii, merită. Doar trebuie să stea cu capetele plecate, cu gheaba îndoită și cu palma întinsă. Iar tătucul le va da case, slujbe și vacanțe. Și vouchere. Mii de vouchere. Pentru că după un an de muncă și de suferință ei merită să se odihnească pe un litoral mizerabil, scump, cu servicii indecent de proaste. Pentru că oamenii muncii, trimiși de tătuc la mare, se bat cu salvamarii și intră în valuri cînd flutură steagul roșu a pericol iminent. Pentru că tătucul le dă voie să urce pe munte în șlapi și colanți, să facă poze la urșii care caută mîncare prin containere. 

E o senzație ciudată în același timp: stau în balcon, e foarte cald, pipa scoate fumul ei dulce și nu pot să nu mă gîndesc la faptul că merităm tot ce avem. Tot ce ni se oferă. Fără excepție! Sîntem o nație cu grave carențe educaționale. Cu un spirit civic egal cu zero. Parcăm unde ne tună. Pe trotuar, pe locul altuia, pe iarbă, pe locul de joacă. Românul înjură. Scoate spume și blesteme. Înjură de mamă și de sfinți. Dar face cruce pînă-n buric atunci cînd trece pe lîngă vreo biserică înălțată din te miri ce. O nație care acceptă, tolerează și zîmbește neputincioasă în fața unei găști formată din politicieni și securiști bătrîni care fac și desfac totul în țară. Trecem prin tot felul de sărbători, vine vara, vacanță, trece vara, începe școala, copiii au nevoi, uităm totul și ne dedicăm nevoilor lor, mergem la serviciu, ne tîrîm de pe-o zi pe alta, intră salariul pe card. Privații scîncesc, nu le ajung banii. La stat e altceva. Sporuri, vouchere, măriri, mai o primă, mai o pensie specială. Treaba merge, poporul nu vede. Că e ocupat cu supraviețuirea. 

Și întrebarea vine de la sine: cine e mai vinovat? Clica aceasta formată din politruci agramați, din doctori cu diplome false, din verișori, cumnați, amante și frățiori, din gineri și nepoți? Sau poporul român care ține capul în pămînt și suportă mizeriile care i se aruncă pe umeri? O fi vina împărțită echitabil între cele două tabere? Dacă da, atunci cred că e bine să nu ne mai plîngem. Deloc. Nici în fața blocului, nici la șpriț, nici pe Facebook. Ci să înghițim. Să deschidem larg gurile și să-i lăsăm pe cei care ne scuipă de zeci de ani să o facă în continuare. Dar nu cumva să-i deranjăm. Pentru că știu ce fac. Și-au desăvîrșit tehnica. Noi trebuie doar să stăm cuminți și să să răbdăm cu sfințenie batjocura, minciunile și ticăloșiile lor. Și să nu uităm: să acceptăm să ne scuipe cu dezinvoltură. Pentru că ne e frică. Sîntem o nație cu frica lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne-a spus, printre altele, să-i tolerăm pe nemernici la infinit. Pentru că viețile lor contează, iar ale noastre absolut deloc.

Ploaia se lasă așteptată. Între timp, ne vom împrieteni cu seceta. Și cu așteptările, din ce în ce mai lungi. 

Pentru Occidentul Românesc, august 2023