Intru în barul chinezoaicei. E noapte, tîrziu, am senzația că va strînge paharele dintr-un moment într-altul. Cer o bere. Mi-e poftă de cartofi prăjiți cu sos de usturoi și aș vrea și niște măsline sărate într-o farfurioară. Friteuza e încă în priză, nicio problemă, îmi face cartofii imediat. Sorb din gulerul berii. E rece. Noaptea e caldă, octombrie e fierbinte.
Din boxe bubuie o piesă în chineză. Linia melodică mi-e cunoscută: Dieter Bohlen. Anii ’80 – Modern Talking. Realizez că sînt nepermis de bătrîn și o întreb pe Deri dacă a auzit de formația asta germană. Habar nu are despre cine vorbesc. Îmi zîmbește și bagă cîrpa într-un pahar pe care abia îl scosese din mașina de spălat vase. Lîngă mine, la altă masă, stau doi marocani. Se uită la meciul din televizor și mănîncă în liniște pachețele de primăvară. Beau apă minerală cu lămîie pentru că Allah nu le permite să se apropie de alcool, cel puțin nu o fac în public. Așa, de ochii lumii, sînt consumatori fără păcate. La păcănele e un ins pe care îl știu din vedere. Monedele cad grămadă, a cîștigat un premiu destul de frumos. Comandă o farfurie cu cîrnați și ouă prăjite. Plus un pahar de vin alb cu gheață.
Dieter cu ochii oblici urlă în continuare în boxe. Scoțienii dau gol, dar li se anulează în urma verificării. Îmi iau cartofii, sosul de usturoi și berea rece. Ies la terasă. Vrem 4 Jack Daniel’s cu Coca Cola, aud din stînga mea. Două perechi s-au așezat la masă, au chef de petrecere pînă tîrziu. Pe pulpa uneia dintre cele două femei se află Maestrul Yoda din Războiul Stelelor. Tatuajul e proaspăt, strălucește în întuneric. Cartofii mei frig. Excelent, am timp să-mi trag sufletul și să-l admir pe Yoda cum se întinde pe pulpă. Deri are un alt televizor care merge. E mai mic și e agățat în perete într-un colț al barului, aproape invizibil.
Pe ecranul mic curg știri din Fîșia Gaza. Armata israeliană nu a intrat încă pe teritoriu palestinian, nu a sosit ordinul atacului terestru. Urmăresc retrospectiva cu coada ochiului. Văd morții din kibuțuri, fotografii cu ostaticii identificați, familiile ies pe canalele de televiziune implorînd eliberarea prizonierilor. Teroriștii Hamas apar călare pe motociclete și ucid cu sînge rece tot ce întîlnesc în cale, se derulează imagini cu copii, cu femei pline de sînge și bărbați inerți, în poziții greu de imaginat. Moartea e omniprezentă. Clădirile din Gaza cad sub bombardamentul israelian, copiii din Gaza mor fără vină, Gaza va dispărea de pe hartă, Gaza e o pușcărie în aer liber. Hamas refuză plecarea civililor spre Egipt. Oficialii de la Tel Aviv spun că nu se va redeschide niciun robinet de apă pînă cînd ostaticii nu vor fi eliberați.
Tensiune, amenințări, bombe, elicoptere, drone, explozii, clădiri care cad precum cărțile de joc, spitalele sînt pline de morți. În morgile din Gaza nu mai încape nimeni. Nu există apă, curent, alimente, medicamente. Gaza e închisă ermetic. Ambulanțele sînt bombardate, spitalele și școlile sînt strivite, rachetele nu aleg. Omoară la întîmplare, cu exuberanță. Cartofii mei s-au răcit între timp. Sosul nu prea are usturoi, iar berea a rămas fără guler și s-a încălzit puțin. Blinken coboară din avion, îl ia în brațe pe Bibi Netanyahu și îi promite sprijin necondiționat. Israelienii bombardează aeroporturile din Damasc și Alepo. Asasinii din Hamas se ascund prin galeriile săpate în pămînt. E multă vorbăraie goală, multe discursuri tîmpite, goale de conținut.
Se invocă motive biblice, drepturi de proprietate, de întîietate, trăim în istorie, uităm că sîntem în prezent, că avem copii de crescut și că e nevoie de pace și de liniște. Specia asta dementă își rezolvă problemele doar cu cuțitul, cu mitraliera și cu bomba. Nu știe altceva. Vrea sînge, vrea răzbunare, se află mereu în interiorul unui război „sfînt”, se ucide pentru că doar unii au dreptate și ceilalți trebuie să fie rași de pe fața pămîntului. În boxele chinezoaicei se aude acum o tînguire budistă. Cred că a schimbat playlistul. O văd melancolică, se sprijină în cot de tejghea și butonează telefonul mobil. Marocanii și-au terminat pachețelele, păcănelele s-au închis.
Nu știu ce face Maestrul Yoda, dar îl văd pe Netanyahu cum rînjește cu un receptor la ureche. Lumea din jur e din ce în ce mai sinistră, mai goală, mai impertinentă, dar și mai nepăsătoare în același timp. Sute de clădiri vor fi făcute așchii, mii de nevinovați au intrat în pămînt și alte mii de persoane vor muri în următoarea perioadă. Poate că ne pasă, poate că nu. Dar ce putem face? Ce pot face eu, cu cartofii mei prăjiți în farfurie? Cine ține cont de tînguirile și de reflecțiile mele lipsite de orice relevanță? Sînt convins că nimeni, niciodată, pentru că plătirea polițelor e mult mai importantă decît viața în sine. Trebuie să ucidem. Să-i ucidem pe cei care nu sînt ca noi, să le luăm teritoriile, casele, viețile, să le violăm femeile și să le spintecăm copiii, trebuie să ne simțim eroi, să fim salvatorii propriei nații, să ni se facă statuie de bronz în piața publică și să avem un bulevard cu numele nostru pe plăcuțe.
Trebuie să fim animale fără creier, e o nevoie stringentă ca specia umană să devină în cel mai scurt timp decerebrată, irațională, să se sălbăticească repede. Nu ne place liniștea. Nu avem nevoie de pace, de căldură în calorifere, de curent în prize și de apă în robinete. Vrem doar sîngele aproapelui pe manșetă și pămînt proaspăt pe mormîntul său. Îmi este din ce în ce mai scîrbă de specia din care fac parte, îmi este din ce în ce mai silă de ghinionul pe care l-am avut născîndu-mă în vremurile astea. Poate că se aude altceva din boxa chinezoaicei, ceva optimist, un sunet care să mă apropie de o oarecare Nirvană, ceva, nu știu exact ce anume…
Text preluat de Republica și Occidentul Românesc
Negustorul de pipe 