Poveste cu mamut și brancardier

Mă uit în jur și văd doar fabrici, șosele aglomerate, semafoare ce urlă ca să treci mai repede strada, bănci ce trag de tine pentru a-ți goli buzunarle. Ți se umflă ficatul din cauza nervilor. Furie. Trafic. Amalgam. O lume eșuată în propriile greșeli. Specia din jurul tău, bipezii, oamenii (ca să vorbim într-un limbaj comun) sînt pachete de nervi, bombe atomice care vor exploda în orice secundă. Vei simți imediat doar fiere și sabie. Poemul care se naște timid, într-un colțișor de garsonieră, va trece neobservat. Ca un făt născut mort în timp ce brancardierul își mai pune cafea în pahar.

O aud cum o strigă pe fiică-sa: Monicaaa! Stă lîngă mine, la o masă alăturată, își înfășoară tutun într-o hîrtie subțire și caută din priviri pe cineva care i-ar putea da o brichetă. A ieșit din casă în pijamale. E cald afară, soarele a devenit fierbinte, și-a lăsat șlapii sub masă și și-a întins picioarele pe un scaun. Are oja ciobită. Trage cu sete primul fum. Pe lîngă noi se plimbă mirat un mamut bătrîn care a evadat din permafrost acum cîteva zile. Nu-i vine să creadă ca frige asfaltul. Ea își aprinde tăcută țigara și dă cu salivă peste oja ciobită. Îi intră fumul în ochi și tușește.

Sînt sigur că ne aflăm la periferia galaxiei, într-un fel de deșert părăsit al spațiului cosmic, în margine, acolo unde se depozitează de obicei resturile, straturi peste straturi. Nu trezim interesul nimănui, în miile de ani care au trecut am făcut doar niște piramide din piatră, un zid care se vede din cer, am stors planeta pentru a avea lumină și fum, și ne ucidem reciproc cu cruzime și ignoranță. O specie sărăcăcioasă, incredibil de proastă, care își merită cu vîrf și îndesat locul din univers.

Pauză de covrig

Marcel nu ar fi putut fi nici măcar paznic de noapte într-o țară normală. Este doar un borfaș mărunt ajuns printr-o glumă nefericită șef de partid. Dacă am rătăci prin utopie, partidul acestui covrigar parvenit nu ar mai trebui să adune nici un vot din județele Moldovei. Nici la locale, nici la parlamentare, nici la prezidențiale. Atît timp cît în fruntea organizației se află un interlop pe care subconștientul îl trădează cînd deschide gura, partidul trebuie să-și dea duhul. Sau ar trebui s-o facă, continuînd în utopie, într-o țară normală.

„Buzăul nu e în Moldova și vă rog să nu mă jigniți.” – fraza asta scoate la suprafață jegul clasist din Ciolacu. El e superior, moldovenii sînt niște arătări care nu merită decît dispreț. Dacă ești moldovean ești condamnat să nu urci în tramvai. Să nu mergi la gară pentru că, fiind prost, te urci în primul tren. Dacă ești moldovean, după mintea încețoșată a covrigarului parvenit, te poți așeza doar pe cele mai îndepărtate crengi alături de cimpanzeii alungați din familiile lor.

Nesimțirea lui Ciolacu nu mă surprinde. Este doar o altă mărgică pe lista infamiilor ieșite din gurile politicienilor români. Și îmi voi face mai mulți prieteni prin povestea scurtă care urmează:

Stăteam la taclale cu un amic. Omul, oarecum revoltat, se tot întreba de ce avem noi parte de o clasă politică atît de mizerabilă, de ce apar doar zdrențe morale care se înșurubează în funcții și nu se mai dau plecate niciodată, de ce ne-au năpădit securiștii, copiii lor, de ce sîntem dominați de jeg și mediocritate?

Nu te supăra pe mine, i-am zis, dar încearcă să privești și să judeci la rece. Chiar dacă pare o lozincă ieftină, clasa politică reprezintă cu fidelitate nația pe care o conduce. Clasa politică are aceeași mentalitate ca poporul din care provine. Românii iubesc mediocritatea. Se scaldă în ea. Admiră tot felul de dereglați, pun pe soclu mareșali criminali, îi aplaudă cu entuziasm pe urmașii legionarilor care s-au transformat cu ușurință în patrioții de astăzi, sorb cu candoare discursurile goale de conținut ale televiziunilor conduse de turnători și penali, votează orbește, nu-i deranjează alianțele apărute peste noapte, insultele care ies zilnic din pixurile parlamentarilor.

Românii se descurcă. Dau un telefon și totul se aranjează. Au mereu un „băiat” care pune o sîrmă unde trebuie și problema se rezolvă. Bat un cui în țeavă și astupă gaura. Românii au mereu o pilă. Cunosc mereu pe cineva. Românii fac rost. Merge și-așa. Lasă, bă, ăștia au furat dar au și făcut! Românii iubesc continuitatea infractorilor: „Ce, bă? Să vină unul nou să fure? Lasă-l p-ăsta, măcar știm ce-i poate pielea.” Românii nu au nevoie de autostrăzi pentru că vin occidentalii pe ele și le fură țara.

Mulți îl iubesc încă pe Ceaușescu și pupă încă pe guriță peștișorul de sticlă de pe televizor. Românului îi este dor de coada la butelii, de salamul cu soia și de pîinea pe cartelă. „Nea Nicu ne-a scos din mizerie, maică. A plătit datoriile și l-au împușcat globaliștii.” Românii nu se vaccinează. Ei se tratează cu tinctură de mărar și pun pe rană iarbă cosită înainte de răsărit. Le e frică de 5G ca de moarte. Dar zac toată ziua pe net și distribuie poze cu Vlad Țepeș, că doar el ne mai poate salva. Așa-s românii, i-am zis amicului bîntuit de dubii și de întrebări.

Avem și o minoritate, desigur. Sînt români care doresc ca țărișoara să-și găsească liniștea în democrație, în echilibru, în civilizație, există români care văd imediat pericolele reale și doresc să le ocolească. E o minoritate care respectă drepturile celorlalți, care dorește o conviețuire normală, pașnică, prosperă, care nu se îmbată cu apă rece și cu minciunile infractorilor politici. Minoritatea asta este reprezentată de cei cîțiva politicieni pe care i-am observat de-a lungul anilor că s-au zbătut și au înotat împotriva curentului.

Dar ce te faci cu majoritatea? Cu imensa majoritate? Ce te faci, de exemplu, cu cei care nu ajung la finalul textului și sînt convinși în puțina lor minte că iarăși denigrez poporul român, neavînd altceva mai bun de făcut în week-end?

Crocus City Hall

143 de morți pînă acum în urma atacului terorist de la Moscova (Reuters). Cîți răniți sînt în total? Cîți morți vor fi pe listă la sfîrșit? Nu se știe încă, numărătoarea continuă. Nevinovații căzuți acolo, sub gloanțele demenților, merită toată compasiunea noastră. S-au dus la un concert rock, era vineri seară. Sfîrșitul unei săptămîni de muncă. Sînt victimele violenței permanente într-o lume dezechilibrată, sălbatică. Sînt victimele unei politici greu de înțeles într-un secol în care oamenii ar trebui să trăiască în pace.

Atitudinea autorităților de la Moscova este însă mizerabilă. Și spun asta pentru că văd cum cer compasiune din partea comunității internaționale, văd cum solicită ca lumea civilizată să condamne la unison atacul terorist de la Moscova.

Putin vrea lacrimi și sprijin. Vrea să găsească cu orice preț conexiuni între barbarii care au ucis oameni nevinovați și regimul de la Kiev. Vrea milă și înțelegere în timp ce, de zeci de ani de zile, Moscova se pupă pe gură cu autocrații și dictatorii lumii. Putin vrea lacrimi pentru Moscova și dorește ca lumea să uite pentru o clipă legăturile sale cu Iranul, cu Viktor Orban, cu Maduro, cu atrocitățile Wagner din Africa, cu Siria, Correa de Nord, cu China, cu comuniștii din Cuba, cu Trump, vrea ca lumea să treacă cu vederea atacul dement asupra Ucrainei…

Încă o dată se vede că școala kaghebistă a produs doar monștri fără scrupule. Doar lepre însetate de sînge instalate în fruntea unei nații fără memorie.